Poezii

PORTRETUL IUBITEI LA MATURITATE 

Îngăduiţi-mi s-o trec în revistă
Pe ea, ce de-o viaţă m-asistă,
Neîncetat SPP-istă.
Mereu întâia pe listă,
Uneori veselă, alteori tristă,
Râzând şi plângând în batistă.
În spectacolul lumii n-a fost coristă,
Ci primadonă solistă.
Vocea-i de aur consistă
În modulări de artistă
Farmecul ei inefabil persistă
Din epoca comunistă
Dacă nu-i iese din prima insistă,
Gândindu-şi mutările ca o şahistă
In realizarea finală rezistă
Precum rutierii pe pistă
La sfârşit de cursă ciclistă
Nu-i înţeleaptă, nu-i budistă,
Însă dragostea mea optimistă
Pentru dânsa persistă.

Doamne îţi mulţumesc că există!

CRIZA DE TIMP

C A F eaua îţi rimează zilnic graba
A D Ă postindu-ţi setea de a face.
M I R area mea, eu care stau degeaba,
E C Ă tu niciodată nu ai pace.
L A T oate treburile ce aşteaptă
I D I siuda exclami, cum rusul spune.
E–N M intea ta o goană după faptă…
I A P rinde timpul ce nu se supune!

 Un triplu acrostih: CAMELIEI, ADICĂ D-NA FĂRĂ TIMP!

ÎMPĂRŢEALA FINALĂ

Când vârsta mea în declin
Va începe să scapete
Unii or să capete
Din mine câte puţin.

Deci, fii pe fază
Domnule notar,
Te rog notează
Ce las după mine în dar.

Focului îi las nişte cărţi,
Câteva mobile,
Şi o colecţie de hărţi
Cu drumuri nobile.

Puterea cuvântului
O încredinţez vântului
S-o ducă mai departe
Peste viaţă şi moarte.

Apei îi las moştenire,
Amintirile mele confuze,
Ambiţii,iubire,
Umbra sărutului de pe buze.

Inima mea necuprinsă
Va fi a soarelui,toată,
Atunci când, învinsă,
O să bată ultima dată.

Filosofia mea-
Al vieţii palid seismograf
O ofer unei trâmbe de praf
Praful să se-aleagă de ea.

Oamenilor ce aşteaptă un dar,
Atunci când n-o să mai fiu
Le las moştenire un fiu,
Tot eu , în alt exemplar

Restul de gând, restul de dor
De va rămâne un rest,
Las să le ducă în zbor
Un vultur, pe Everest…

              Alzheimer

Tatăl meu, eminentul chirurg,
S-a tulburat tot mai rău în amurg…

Mintea lui, bisturiu şi scalpel
A intrat în ceţuri niţel.

Din vocabular, într-o seară,
Verbele au început să-i dispară.

Au urmat numerele (noţiuni ciudate),
Numele persoanelor apropiate,

Dar şi acum inima-mi plânge
Că n-a mai ştiut de vocabula „sânge”,

El, care de-o viaţă, se ştie,
Mereu tăiase în carne vie.

A uitat de-a valma succese,
Amărăciuni, prieteni, adrese,

 STAGIUNE

O fi plecat în alte zări norocul
Acestui neam nedreptăţit şi biet,
Că tot ce ne-a rămas e un bilet
La marele spectacol – iarmarocul.

Unde-au fost flori şi pajişte de iarbă
Se-aşterne dezolarea moartă, căci
Privind în jur, te-aşteaptă doar barăci
Cu estropiaţi, pitici, femei cu barbă.

Au stabilit meschinele consorţii
În sălile supremului palat
Că viitorul ne va fi barat
De greaua barieră – zidul morţii.

Divertismentul nostru găunos
Ne-arată la o oră de bilanţuri
Doar tiribombe, căluşei şi lanţuri
Şi tobogane care trag în jos.

Vino popor şi cheltuieşte-ţi banii
Pe bere, mici şi pe puţin muştar.
Să mai păstrezi un leu în buzunar
Pentru când ies în scenă circomanii.

Cu „lume lume !” te-amăgesc bandiţii
Să intri în baraca lor sordidă,
Iar tu, în vălmăşagul ce rezidă,
Li te predai fără să pui condiţii.

Cobai şi spectator le eşti matale,
Păpuşă moale, dezarticulată.
Te-au înşelat, o, pentru-a câta dată,
În astă operă de trei parale.

     Eroi de război

Treceau cu toţi, încolonaţi pe stradă,
Superbi, în uniforma de paradă.
Se pregăteau să plece, nou altoi
Pe trunchiul încleştării de război.

Visau cu toţii cum le va străluce
Pe piept a vitejiei stea sau cruce.
Şi au intrat, cu steaguri şi onor,
În al beligeranţei abator.

Unul s-a frânt şi a căzut pe spate
La ambrazura unei cazemate.
Altul nu a avut nici timp de vaier,
Când avionul i s-a rupt în aer.

Un altul, pe o navă, căpitanul,
S-a prefăcut în una cu oceanul.
Mai mulţi dintr-o formaţie tanchistă
Au explodat şi azi nu mai există.

Câţiva fără noroc sau fără grije
Au terminat-o de prea multe schije.
Iar altuia i s-a fost stins lumina
Când a călcat din întâmplare mina.

Celor mai mulţi le-a fost sortit să-nghită
Doze prea mari din gazul iperită.
Mai mulţi din ei scăpară mai uşor
Fără o mână, fără un picior.

Dar, drept recunoştinţă, strălucea
Pe pieptul lor o cruce ori o stea…

    Sumă zero

Din două tabere fac parte deopotrivă:
Nu pot adversităţile să-mpac.
O tabără se află-n defensivă,
O alta se dezlănţuie-n atac.

Doi vechi duşmani, o singură fiinţă,
Minus şi plus, un rezultat egal.
Înfrângerea înseamnă biruinţă,
Capitularea – un triumf total.

E ţel de viitor sau amintire,
Merg înainte, ajung înapoi,
Cu fiecare nouă despărţire
Ne regăsim aceiaşi amândoi.

 Corect

Pesemne sunt la timpul mai-mult-ca-perfect,
Că mi s-a pus pe frunte ştampila „Corect”.

Corect însuşiţi cei şapte ani de acasă,
Corectă ţinuta la masă.
Corectă purtarea mea cu o fată,
Corect nodul făcut la cravată,
Corect ca fiu, ca soţ şi ca ginere,
Corect îmi achit cota la întreţinere,
Corect stau pe scaun şi pe o bancă
Şi tot corect plătesc rata la bancă,
Foarte corect în relaţii directe,
Corect mă îmbrac cu haine corecte,
Corect când restitui ceva de-mprumut,
De-mi ceri una, alta, corect te ajut,
Corect în opinii, corect în idei,
Corect într-un sfat, dacă-l vrei,
Corect când îmi fac autocritică,
La fel de corect în viziunea politică,
Tot corect când cedez un loc în tramvai,
Corect întru toate, ce mai !

Dacă sunt incorect, în orice direcţie,
Corect, admit o … corecţie !

Sălbăticie

N-am stofă de titani şi nici de genii,
Ci mai degrabă sunt un primitiv.
Fac bună casă cu aborigenii
Cu entităţi tribale, respectiv.

Mă pot acomoda fără strădanii
Cu viaţa simplă, de prin alte vremuri,
Pe care o pot duce boşimanii
La umbra strămoşeştilor totemuri.

Şi pot trăi ameninţat de lei,
Într-o savană, mai curând precară,
Alături de iubiţii mei pigmei,
Sub raza soarelui ce ne doboară.

Îmi place să am fii şi nepoţii
Cu pielea neagră ca de abanos,
Precum de-o veşnicie hotentoţii
Care nu au nimica de prisos.

Nu vreau averi, atât de iluzorii,
Nici glorie deşartă, fără rost,
Mi-ar fi mai bine într-un trib maori,
Având doar o colibă adăpost.

Nu am nimic comun cu pretenţioşii,
Ci, când recad în somn, visez
Modeste rezervaţii de piei-roşii
Ce-şi fac din vechea libertate crez.

Acum, când mi-am greşit întreaga viaţă,
Să o pornesc aş şti eu încotro :
Spre streaşina naturii, cum ne-nvaţă
Bătrânul înţelept Jean-Jacques Rousseau.

Mereu este o cauză efectul
Şi gravitaţia m-obligă să mă-nalţ.
Când sparg în mii de cioburi obiectul,
Îi regăsesc intact superbul smalţ.

Din tabere adverse facem parte
Şi nu ne este nicidecum uşor
S-o ducem toată viaţa mai departe
Fără învins, fără învingător.

Fonoteca de aur

Pe rafturi prăfuite, viu tezaur
Din adâncimea timpului profund.
E toată Fonoteca cea de Aur
Cu vocea celor care nu mai sunt.

E Sadoveanu, care în odaie
Divin ne recita „Sara pe deal”
Şi cel care dădea un recital
De-nţelepciune, Iorga Nicolae.

E Minulescu, nemurit pe bandă,
Rostind romanţe pentru mai târziu
Şi omul de ştiinţă Henri Coandă
Cu glasul său pe veşnicie viu.

Şi Titulescu supravieţuit-a
Cu pledoarii din inima-i fierbinte,
Alături de un înger blond, Nichita,
Ce ne-a înveşmântat în „necuvinte”.

Genialul Blaga, care iar ne duce
Cu gingăşie pe la curţi de doruri,
Sau George Vraca, falnic arhiduce
Al scenei de aplauze şi-onoruri.

Ne re-ntâlnim, apoi, bine-nţeles cu
Arghezi, cel cu glas de glas-papier,
Sau cu un hâtru Tudor Muşatescu,
Izvor de muşatisme fără şir.

Maria lui Tănase ne aşteaptă
În cântecele sale care ard,
Pe-acelaşi raft, şi pe aceeaşi treaptă
Cu prinţul operetei, Leonard.

Încolăcite-n benzi din altă vreme
Aşteaptă glasurile oamenilor mit
Pe cineva destoinic să le cheme
În timpul nostru mic şi ruginit.

Neconvenţionale, culorile

Roşu – Ruşinea abătută în obraz.
Tsunami de mânie revărsată.
Şi zidul casei care, după caz,
E-n cărămidă, sau neterminată.

Albastru – e culoare de situaţii
Din care nu există vreo ieşire.
E sângele ce-l au aristocraţii,
Din stirpe rafinată şi subţire.

Alb. E culoarea lucrului nescris.
A versului neordonat la coadă.
Este stăpânul ce şi-a circumscris
Sclavia oamenilor de corvoadă.

Galben. E banul scump, încoronat,
Dintr-o istorie cu vechi parale.
Şi boala nemiloasă de ficat
De unde revenirea n-are cale.

Verde. Permite o înaintare.
Verde. Semnal că-i liber un taxi.
Verde. Bărbatul în a vârstei floare.
Verde. Românul ce am vrea a fi.

              N-ajung culorile

Culorile n-ajung, sunt prea puţine,
Altă culoare nouă nu mai vine.

Din toate nuanţele amestecate
În discul newtonian doar alb răzbate.

Dar albul, după cum se spune,
E moartea rece de glaciaţiune.

Albastrul cu suita sa de tente
E marca situaţiei curente.

Roşu, şi el, păcat că mai există,
Prea compromis de era comunistă.

Cu verde lucrurile se complică,
E înverzirea feţelor, de frică.

Galbene-s frigurile, sunt necaz
Al icterului zugrăvit pe-obraz.

Negrul ar trebui de tot să moară
Căci e culoarea cea mai funerară.

La indigo, păcat, sunt trase toate
Ce n-au deloc originalitate.

Movul destule conotaţii are
În legătură cu femei uşoare

Maro, şi dânsul cade la inspecţii,
Fiind culoare sumbră de dejecţii.

Un nou disc al lui Newton va răzbi
În care nuanţele se vor topi

Numai oranj şi doar portocaliu…

Înălţătoarea povară

Zilele ce-s pe de
Rost învăţate
Ne sunt o lespede
Pusă pe spate

Piatră sau bârnă
Uriaşă povară
Prea greu atârnă
Şi ne doboară

Dar fiecare
Din noi va duce
Masiva cruce
Mântuitoare.

Bătuţi în cuie
Groase de fier,
Crucea ne suie
Până la cer.

Ne ia de jos,
Ne poartă sus,
Cruce Hristos,
Cruce Isus.

Pană de curent

Instantaneu, cu zbârnâit uşor,
Cu foşnet, ca să zic aşa, subţire,
Pe când eu, teleast din fire,
Mă cufundasem în televizor,

Electricul curent s-a sinucis
Şi n-a mai înviat timp de o oră.
În vremea asta, gândurile-n horă,
Cu-ndreptăţită spaimă le-am trimis.

Adio, emisiuni documentare,
Talk-show-uri, muzici, meteo şi sport.
Televizorul va rămâne mort,
Şi asta, zău, mă doare foarte tare.

Calculatorul a tăcut discret,
Nu mai e hardul, nu mai e nici soft,
E un cadavru bietul internet
Şi fără dânsul, viaţa e un moft.

S-au stins şi vocile din telefon,
Pe fir nu mai e nimenea prezent.
Cum să reclam pe un patetic ton
Că traversez o pană de curent ?

La frigider, aceeaşi dură pană.
Şi, am presentiment că, în curând,
Se vor preface în gunoi de rând
Rezervele de băuturi şi hrană.

A amuţit şi interfonul, vai,
Nici soneria nu mai dă de veste.
Asta înseamnă, scurt, că nu mai ai
La uşă musafiri cu o poveste.

Fier de călcat, aspirator, adio,
Electrocasnice folositoare.
Dar va veni în pragul nopţii şi o
Nenorocire încă şi mai mare.

Căci valul apăsat şi dens de beznă
Te va cuprinde ca o pâclă deasă
Din creştetul pleşuv până la gleznă,
Înstăpânindu-se treptat pe casă.

Fără o lumânare sau lanternă
Vei renunţa să răsfoieşti o carte,
Citind prefaţa şi-încă mai departe,
Cu capul aşezat comod pe pernă.

Apoi, şi apei va seca izvorul
La baie şi chiar la bucătărie,
Când sugrumat el însuşi, hidroforul
Nu va putea să ţi-o aducă vie.

Liftul încremenit în casa scării
Va atârna în gol cu o persoană
Şi nici un tehnician mai acătării
Nu va putea interveni la pană.

Pe stradă, în cartier, în tot oraşul,
Vom trece prin momente tot mai grele,
Motoare, branşamente şi reţele
Îşi vor găsi, ce tragedie, naşul.

Iar ochii stinşi de lămpi şi semafoare,
Metrou, tramvaie, aruncate-n haos,
Până şi al bisericilor naos
Vor fi degeaba, când lumina moare.

Dar toate astea sunt doar începutul,
Ce e mai rău urmează ca să vină.
În faţă ne aşteaptă doar trecutul
Iar pomii dau spre ceruri rădăcină.

Nu mai sunt voturi, nici recensăminte,
Şi paşapoarte inutile se aruncă.
Ce fost-a motivaţie-nainte
A devenit lehamite de muncă.

Se năruiesc zidirile, se-ndoaie
Orice valori cu care ne-am născut.
Secătuit-au apele de ploaie
Iar anotimpurile au tăcut.

Apele curg în sus, întoarsă soartă,
Pâmântul e abandonat de soare,
Lumina-n univers e tot mai moartă.
Şi universul însuşi parcă moare.

Puterea mea de bard şi demiurg,
Ar mai putea să ordoneze-n pagini
Şi multe alte groaznice imagini,
Nenorociri ce torenţiale curg.

Dar tot la fel de brusc, ca o surpriză,
A revenit cu-n foşnet de femeie,
Curentul cel alternativ la priză –
Şi lumea şi-a redobândit scânteie…

 Numere

Suntem marcaţi de numere, şi iată
Că 2 ne-au fost părinţii, neapărat,
Când ne-am născut s-a pus pe noi o dată
Şi-un număr de adresă ni s-a dat.

Acestea fost-au numerele prime
Din şirul numerelor, natural.
Ele mi-au fost întâiul capital
Şi de aceea le fixez în rime.

Urmează numerele fracţionare
Pe care le includem în discurs :
Cinci cavaleri la două domnişoare,
Şi şase pe un loc, la un concurs.

Cu semnul minus se succed în viaţă
Puhoi de numere cu deficit :
Lefuri cu care nu mai facem faţă,
Afaceri proaste care ne-au sleit.

Sunt numere traduse-n datorie
Şi altele ce spun de cald, de frig.
Cifre de nenoroc, cu care-mi strig
Eşecul repetat la loterie.

Aniversări şi sărbători punctate
Cu pixul vigilent în calendar,
Si numere înşiruite toate
În teancul foilor de inventar.

Numere multe, exprimând produsul
Pe capul nostru de locuitor.
Numărul ultim aducând apusul
Celui ce nu primeşte ajutor.

Suntem doar numere pe cereri în neştire,
Şi-un număr de dosar la judecată,
Un număr de figură-n cimitire,
Număr de ordine la coada îngheţată.

Număr de kilograme în surplus
Cu care ne luptăm fără speranţă,
Număr uşurător de pe chitanţă
Pe care plata apei l-a adus,

Şi nu uităm, chirciţi umăr la umăr,
Că-n noi nu este număr şi putere
Pentru că noi, cei slabi, la înviere,
Atâta vom reprezenta – un număr.

Şi parcă n-ar fi de ajuns atâta
Desfăşurare cifrică de jale,
Mai vine peste noi, din iad, urâta
Lume a numerelor iraţionale.

E în septembrie un unsprezece trist,
Cu turnurile gemene-n ruină,
Purtând blestemul unui antihrist
Ce n-am crezut nicicând c-o să mai vină.

Iar la finalul timpului ce moare
În zornăit răscolitor de oase
Se profilează spectrul unei Fiare
Numerotată şase-şase-şase.

Nu mai e mult de aşteptat. Norocul
Se stinge însetat de combustibil.
Iar noi, cei care ne-am jucat cu focul
Vom fi zdrobiţi de numărul teribil.

Modernizare

În mine întrebarea suie trepte
Şi din păcate nu găsesc răspuns.
Mai vechile temeiuri şi concepte
Se dovedesc a nu fi de ajuns.

De pildă, o problemă mă intrigă
Şi-mi macină speranţele pe mâine :
De ce am dat străbuna mămăligă
Pe numeroasele E-uri din pâine ?

De ce ne-am plictisit de monarhie
Pentr-o republică impusă de partid,
Când preşedinţii care-au fost să fie
Din viaţa noastră au făcut un vid.

De ce-am ucis tradiţia rurală,
De ce-am zidit un Babilon urban,
Iar ce a fost decenţă şi morală
Le-am azvârlit în jos, pe tobogan.

De ce am risipit parfum de carte
Pentru ecran şi pentru internet.
Crezând că vom ajunge mai departe,
Ne-am scufundat în mlaştină, încet.

De ce din casa noastră cu grădină
Ne-am fost mutat în cuşca de la bloc
Credeam că Paradisul o să vină
Dar, iată, Paradisul n-are loc.

De ce patriarhala noastră viaţă
Nu are timp să o trăim destul.
De ce avem ca unic scop în faţă
Un stil de luptă tot mai nesătul.

De ce, mă-ntreb, şi vai, rămân perplex
În locul dragostei din alte vremuri
Am pus expedientele de sex
Fără emoţie şi fără să mai tremuri.

Şi mai ales, de ce şi cum se poate
A Poeziei tainică lumină
Să se transforme pe neaşteptate
În spoturi comerciale de duzină.

Dacă progresul e această dramă
Dacă aşa sunt zilele moderne,
Atunci, situaţia, de bună seamă,
Pare o revenire la caverne.

Doctore, fă ceva

Doctore, fă ceva pentru mine,
Mă simt tot mai rău, nu mai bine
Şi sănătatea nu mă mai ţine.

Îndură-te de mine, săracul,
Vino degrabă cu leacul
Să nu mă dau de-a berbeleacul

Nici nu mai ştiu ce mă doare,
Dar toate mă dor foarte tare
Din creştet şi până-n picioare.

Timpurile astea viclene
Îmi dau nevralgii şi migrene
Mi-e sete, mi-e foame, mi-e lene…

Vino, doctore să mă asculţi,
Am înghiţit prea multe, prea mulţi,
Grosolani şi inculţi.

Hei, doctore, ce să mă fac ?
Am un gol important în stomac
Şi bani de mâncare, nici leac.

De pe urma acestei situaţii
Inima îmi cam dă palpitaţii.
Cum să-i reintru în graţii ?

Ceva în stânga m-a înţepat.
Va trebui să fiu operat
Că nu-i am pe mulţi la ficat ?

Capul, dezastru. Un greier
Îmi saltă frenetic prin creier ;
Şi nu-l pot prinde, oricât cutreier.

Ochii cruciş mi se-adună.
Nici starea lor nu-i mai bună
De când privesc atâta minciună.

Mâinile dor fără pauze
Şi doar una din multele cauze
E că ne-am extenuat de aplauze.

Picioarele – urâtă e treaba,
Mă doare glezna şi laba
De la alergatul degeaba.

Vino, doctore şi mă învaţă
Cum pot scăpa de sindromul de greaţă
Măcar o singură dată în viaţă.

 Procese

O babă cam acrită şi frustrată
S-a dat în judecată ea pe ea
Ca tuturor să poată demonstra
Că este cineva cu judecată.

Un alt zănatec, oarecum ateu,
L-a tras fără de teamă în procese
Pe marele şi bunul Dumnezeu
Cerându-i, scurt, daune  interese.

Motivul : Domnul nu l-a ajutat
Deşi el s-a rugat la o icoană
Să-i vină bani din cer, ca o pomană,
Dar cerul nici un euro nu i-a dat.

Iar un al treilea, şi mai intrepid,
A acţionat în judecată zeci
De fotbalişti ai clubului Rapid
Care-au pierdut în nu ştiu care meci.

Un alt procesoman cu minte mică
Chemă urgent la dreaptă judecare
Pe o nevinovată de pisică,
Pentru că miorlăie cumplit de tare.

Ce-mi mai rămâne mie ? Cred că ştiu.
Voi bate tribunalului la porţi :
E dreptul meu, cel care-s încă viu,
Să îmi acuz străbunii că sunt morţi.

Iar dacă voi avea un avocat
Perdant, atunci să ştiţi, cu siguranţă,
Că şi pe dânsul îl voi fi chemat
Să deie socoteală în instanţă.

 Panopticum

Îmi voi permite pentru prima oară
În seara asta care stă să-nceapă
Să vă fixez pe toţi cu o agrafă –
Muzeu al figurinelor de ceară,
Muzeu al căpăţânilor de ceapă,
Muzeu al îngroşărilor de ceafă.

Deci iată-vă expuşi, cum vă stă bine
În ipostaza voastră retrogradă,
Cu chip schimonosit, ca de jivine
Ieşite din abisuri după pradă.

Încremeniţi mereu în nesimţire
Nimic nu pare să vă mişte, să vă doară,
Şi nici un plâns şi nici o tânguire
Nu vă atinge inima de ceară.

Oameni politici, demagogi, mafie,
Şnapani ce fac valoarea să dispară,
Lipsiţi de sentiment, de omenie,
Adevărate plăsmuiri din ceară.

Apoi, mârlanii neaoşi, exemplare
Ce în mitocănie te îngroapă,
Răspânditori de damfuri şi duhoare
Din nespălate căpăţâni de ceapă.

Pitecantropii, porcii şi măgarii
Mereu cu râtul lor prin oameni sapă
Făcând licenţioase comentarii –
Adevărate căpăţâni de ceapă.

Apoi rechini afacerişti, de bunuri
Punând pe jafurile lor parafă
S-au rostuit prin ţepe şi prin tunuri
Şi-acum îşi poartă mândri groasa ceafă.

Speculatori de imobiliare
Furându-ne modesta noastră leafă,
Ni se cocoaţă falnici în spinare,
Ne cocoşează sub o triplă ceafă.

Întreaga galerie de portrete,
Panopticum de chipuri criminale,
Blestem ne sunt, că vor să se desfete
Pe seama mea, a ta, a dumisale.

  Semne contrarii

Mă tem, sper în tăcere şi implor
Când gheaţă sunt, când foc mistuitor
Lumea admir, mă lasă totul rece
Mă despresor şi lanţul mă petrece

Nimic nu-mi place, doar ce-i trist şi stins
De îndrăzneala mea mă simt învins
Speranţa – la pământ, curajul – crez
Fidel iubirii doar când o sfidez

Rămân umil râvnind la culmi de slavă
Vreau libertate, viaţa îmi e sclavă
Nădejdea ne-mplinită mi se-ntoarce
Un Prometeu împătimit îmi par
Cutez, doresc, mă strădui în zadar
Dar negru-i firul meu urzit de Parce.

 Radio

Îmi trece lumea, fluviu, prin ureche,
Şi-n faţa voastră, sincer, mă încumet
Să spun că-i o iubire foarte veche
Dragostea mea de armonii şi sunet.

Din glasuri şi din muzici mi-am făcut
O îndestulătoare profesiune
Şi zău c-aş lua-o de la început
Pe calea Radioului – minune.

Înregistrări m-apasă şi montaje
Discuţii în studio, rotunde mese,
Realităţi traduse-n reportaje
Se-mbină în întreg, ca nişte piese.

Aş ţine pentru mine, ca avarii,
Pamfletele cu-nţepături subţiri,
Şi consistente, sobre comentarii
De-a căror agerime să te miri.

Aş închega în sfintele redacţii
Subiecte variate cu parfum
Care-ar stârni perplexele reacţii
La cei de mai demult şi de acum.

Aş difuza programe muzicale
Ameţitoare ca un carusel,
Ţi-aş oferi din suflet, dumitale,
Sonore satisfacţii, fel de fel.

Şi după noaptea de înverşunare
Ce-am petrecut-o lângă microfon,
Un glas necunoscut din depărtare
Mi-ar mulţumi cu drag la telefon.

Dar drumul înapoi nu mai revine
Căci ani de Radio s-au consumat în zbor
Iar tot ce mai rămâne pentru mine
E calitatea de ascultător.

Sic tranzit

În faţa blocului, pe trotuar,
Un câine orb şi-o căţeluşă surdă
Se gudură la orice locatar.
Au cam îmbătrânit şi nu mai zburdă.

Nu chiar demult, ca nişte vajnici câini
Lătrau şi-şi arătau mereu caninii
Azi speră trişti în mângâieri de mâini
Pe care li le dăruiesc vecinii.

Abia se mişcă. Rabdă vânt şi ploi
De care se feresc sub vreo maşină.
Prieteni de o viaţă-s amândoi,
Cel fără sunet, cel fără lumină.

De ei nu ai motiv să te mai sperii,
Nu-s un pericol public pentru nimeni.
Îi lasă-n pace până şi hingherii
Pe câinii ăştia, tragici ipochimeni.

Iar ei, umili, în fiecare seară,
Aşteaptă răbdători, şi nu m-amuz,
Ca să le sune ceasul şi să moară,
Cel fără văz, cel fără de auz.

Domnilor, zise un fost tovarăş

Da, domnilor, am fost din toate
Câte puţin, câte un pic
Şi uneori pe jumătate,
Chiar şi total, dar nu mă dezic.

Când mi s-a pus la gât
Cravata roşie ca focul
Momentul nu mi s-a părut urât
Ci printre pionieri mi-am dorit locul.

Am fost la vremea mea şi utecist.
Mărturisesc că nu mi-a fost ruşine,
Şi, dacă unii azi mă vor mai trist,
Eu m-am simţit al dracului de bine.

Dac-am fost membru de partid ? Ei, da.
Şi mi-am primit carnetul cu onoare,
Considerându-l ca pe o favoare
Care mă face să devin mai Cineva.

Ca toţi din jurul meu, solemn, mi-am luat
Angajamentul c-o să fac şi dreg
Ca un bărbat matur, adevărat.
Iar toate astea nu mi le reneg.

Am spus „Tovarăşe” cu gura plină
Pe la şedinţe lungi de analiză
Şi sincer am crezut că o să vină
În viaţa mea o spornică repriză.

Da, domnilor, eu recunosc că în trecut
Am fost cel ce vă zic şi rău nu-mi pare
Salariul meu era destul de mare
Şi multe zile bune am avut.

Nu mă feresc, e punctul meu nevralgic
La judecata voastră, domnilor,
Că uneori mai sunt puţin nostalgic,
Că văd trecut în loc de viitor.

Dar ce să fac, o viaţă e întreagă
Cu bune şi cu rele la un loc.
De poate cineva să înţeleagă,
Prieten mi-e şi îi doresc noroc.

 Din ciclul Terra cognita

Hălăduind pe alte meridiane
Cu autobuze, trenuri, avioane,
Am căpătat o singură putere :
Să am un personal punct de vedere
Şi, biet turist cu pasul de furnică,
Să fiu o altceva, oricât de mică.

Nu am trecut, triumfător, oceanul,
N-am vizitat, în casa lui, Coranul,
La ochii oblici n-am fost musafir,
De câte locuri n-am văzut, mă mir.

Dar unde-am fost, am mers printre aceia
Ce caută să întrevadă cheia
Cu care să deschidă, cât mai des,
Al noilor meleaguri înţeles.

 Roza vânturilor

Mă aplec asupra unui glob pământesc,
Înverşunat cu un deget îl învârtesc,
Până găsi-voi tărâmul de vis
Copiat după un primordial paradis.

America, de la început nu se pune,
E un Babilon, nu o minune.
Acolo, dacă vrei de mâncare,
Învinge legea lui care pe care.

Alte locuri mă resping cu un dig,
În aerul lor e prea cald, e prea frig.
În multe ţări viză n-aş cere,
Că doar sărăcia e la putere.

Unele zone plâng în răboaie.
Anglia, nu, că e ceaţă şi ploaie.
Tai şi Elveţia de pe listă :
Exactitatea e mult prea tristă.

Australia ? Nu-i soluţia primă,
Marsupialele mă deprimă.
Egiptul, ţara divinei Aida,
E bântuită de Al-Qaida.

Pe mult prea multe meridiane
Doar atentatele sunt suverane.
Austria ar fi o chemare,
Însă nu are ieşire la mare.

Indonezia nu-i o zonă comodă
Cu atâtea seisme la modă,
Nu pun nici Japonia la socoteală,
E-o insuportabilă înghesuială.

Italia, e prima dintre năpaste,
Căci îmi repugnă consumul de paste.
Cât despre Grecia cea lăudată,
E-n deficit cu calea ferată.

Turcia ? Traficul e-un haos.
Laos ? Cine s-ar duce în Laos ?
Mi-aş face din China un crez,
Dar nu să mă-ngrop în munţi de orez.

Nici Olanda nu-i mai acătării,
Ameninţată de furia mării.
Columbia o scot dintre ţeluri,
Sufocată de drog, de carteluri.

Mexicul îmi provoacă fiori
Cu cactuşii înţepători,
Iar Cuba, profund comunistă,
E ca şi când nu există.

Islanda-şi agită vulcanii ;
Nu face nici dânsa toţi banii.
Şi, nu ştiu de ce, să n-aud
De Africa zisă de Sud.

Mongolia, nu-i o scofală
Că e întindere goală,
Iar India, ţară săracă,
Idolatrizează o vacă.

Braziliei îi vine rândul,
Dar numai la samba-i stă gândul.
Şi Liechtenstein, la o adică,
Nu-i ţară. E-o chestie mică.

Astfel, o selecţie minimă
Şi alte meleaguri elimină.
Rămâne o ultimă ţară
Spre care m-aş duce afară.

E Noua Zeelandă, ce, poate,
M-atrage şi are de toate.
O ţară cum scrie la carte.
Dar, vai, e atât de departe !

Butaforicul glob pământesc,
Dezamăgit, din rotit îl opresc,
Şi pe Domnul îl rog, umil rob,
Să îmi dea pentru studiu alt glob.

Eu vă ofer, ca florile în glastră,
Ce-am priceput din tot, şi dumneavoastră.

Barcelona

Am fost şi eu, un biet turist ce, o, n-a
Mai părăsit de mult această ţară,
Să-mi port a bătrâneţilor povară
Prin strălucirea zisă Barcelona.

Iţi recomand, comoditatea las-o,
Căci rareori ai să mai poţi veni
Pe urmele genialului Picasso,
La sursele lui Salvador Dali.

Aicea îşi arată pururi roada
Viziunea pur şi simplu colosală
Ce Gaudí a pus-o-n catedrală,
Dându-i un nume nemurit – Sagrada.

Aici locuitorul, fiecare,
E catalan prin naştere şi fire.
Iar dacă-i spui spaniol, e o jignire
Cum alta nici nu poate fi mai mare.

Barcelonezul neagă şi desfide
Tot ce nu e pur-sânge catalan.
Detestă spaniolele corride,
Şi graiul spaniol, castilian.

La Barcelona, noaptea, se dezgheaţă
Şuvoaie de mulţimi, să se desfete
Cu cheful lor nestăvilit de viaţă,
Ritmat de dansuri şi de castaniete.

Barcelonetta, un cartier de vrajă
Ce-şi trage cu statornicie hrana
Din minunata-ntindere de plajă
La care s-a oprit Mediterana.

Apoi monumentalele artere
Ale superbului concept stradal,
Las Ramblas şi Diagonal,
Ce dau oraşului culoare şi putere.

Aici e urbea unde arhitecţii
Impun proiecte suprarealiste
Şi felurite stiluri şi direcţii
În armonie pot să coexiste.

La Barcelona, casele sunt artă,
La Barcelona, oamenii sunt vii,
Acolo te aşteaptă ca să vii
Un vorbăreţ, la fiecare poartă.

La Barcelona n-ai să vezi beţiv,
La Barcelona nu sunt cerşetoare,
Iar nelipsiţii hoţi de buzunare
Sunt  tot ţiganii noştri, respectiv.

La Barcelona, ca turist, desigur,
Te simţi, dacă ai bani, un împărat.
Aş reveni şi mâine, dar mă-nfrigur
Că e departe şi e piperat.

Străbătând Parisul

Am avut şansa a-mi traduce visul
De a fi fost de multe ori pe scena
Pe care o oferă azi Parisul
Statornicit pe curgătoarea Sena.

Ca toţi turiştii am avut speranţă
Urcând în turnul zvelt al lui Eiffel
Să întrevăd de sus întreaga Franţă
Cuprinsă în priviri ca-ntr-un inel.

Puţine am văzut, parole d’honneur,
În lumea asta plină cu de toate,
Mai memorabile ca Sacre-Coeur
Şi-a ei impunătoare majestate.

Apoi, solemn, vizibil de departe,
E Domul Invalizilor, uriaş,
Ce l-a adus în dar pe Bonaparte
Locuitorilor din marele oraş.

Lăcaşurile artei, care e
Pâinea francezilor de zi cu zi :
Palatul Operei lui Garnier,
Clădirea Operei din Place Bastille.

Vine la rând, zidirea cea semeaţă
Care din gotic face un balsam,
Cum n-ai să vezi de două ori în viaţă –
Sublima catedrală Notre-Dame.

Muzeul Luvru stă să se deschidă
Trăgându-te spre-al muzelor botez,
Dar înainte treci prin piramidă,
Minunea unui arhitect chinez.

Metroul săgetează cu putere
Prin întunericul subpământean.
Deasupra lui sunt marile artere
Tăiate-acum un secol, de Haussmann.

Roata cea mare cu mişcare lină
Te-nalţă până-n slavă, triumfal,
De unde vezi, scăldată în lumină,
Mândria pariziană, Place d’Etoile.

Apoi, făcându-şi din trecut un crez
Al prea-nostalgicei aducere aminte,
Îşi nemureşte cimitirul Père-Lachaise
Atâtea glorii aşezate în morminte.

Pentru cei vii există Place Pigalle
Şi Moulin Rouge şi zeci de cafenele
Unde pahare lucitoare de cristal
Te-aşteaptă cu-un cognac de multe stele.

Sau dacă vrei să stai în aer pur
Scăpând de stresul tramelor stradale,
Bois-de-Boulogne, Jardin de Luxembourg
Îţi vor putea veni curând în cale.

O altă variantă e, acuş,
Să te prezinţi la rendez-vous cu Sena,
Urcând la bordul unui Bateau-mouche
Pentru a trece pe sub podul Iena.

Dar câte alte trainice temeiuri
Nu ai spre a veni şi-a reveni !
De la magnificul Paris-Bercy
Până la buchiniştii de pe cheiuri.

Sunt fericit că soarta a admis
Să îmi transpun în realitate visul,
Deoarece acest străvechi Paris
E un oraş… ce n-a văzut Parisul !

 Mister londonez

Cu lire puţine în buzunar
Încercând să înfrâng un tabu,
Mă urc în vestitul Euro Star,
Spre Londra, spre gara Waterloo.

La Londra nu-i vreme de lene, de somn,
Periplul începe cu-n splendid prolog,
Căci nu e nici urmă de ceaţă, de smog,
Şi-un mister pe stradă e fiece domn.

Mă-ntâmpină Tower, în care-au zăcut
Legaţi la picioare cu lanţuri de fier
Atâtea regine şi lorzi din trecut
Al căror destin a fost un mister.

Îmi iese în drum catedrala de vis
A coroanelor nunţi – Westminster,
În care istoria şi-a circumscris
Penumbrele ei de britanic mister.

Columna lui Nelson se-nalţă sublim
Spre cerul albastru din Trafalgar Square.
Turiştii, cu toţii, ne străduim
Să-i înţelegem adâncul mister.

În Hyde Park, circumstanţiali oratori
Îşi strigă problema, atenţie cer.
Desigur, îi poţi asculta până-n zori,
Dar sensul discursului e un mister.

La numărul 10, pe Downing Street,
Mai locuieşte actualul premier,
Aşa cum şi ceilalţi au locuit.
De ce tot acolo ? Rămâne mister.

Iar la Covent Garden, să iau un bilet
Din sărăcia de şilingi, nu sper.
Deci opera şi englezescul balet
Măcar pentru mine, vor fi un mister.

Muzeul cel British adună comori
În săli aranjate cu gust auster
Şi n-ai reuşi să cuprinzi până mori
Al infinităţii de artă mister.

Apar omnibuze, mereu punctual,
În staţia ce e al Londrei reper.
Mai trece un bobby, cu pasul egal
Dar unde se duce, e un mister.

Oraşului, taina nu pot nici de fel
Să o-nţeleg într-un timp efemer.
Mă-ntreb la plecarea prin Euro-Tunel :
„Am fost eu la Londra ?” E un mister.

Diferenţa o face Florenţa

Între oraşul normal
De la şes, de la deal,
(Trecător sau etern,
Medieval sau modern)
Şi un altfel de-oraş
Cu un spirit uriaş
Diferenţa
O face Florenţa.

Statui divine
Te iau de mână
Şi cine vine
Vrea să rămână
Ca să le vadă
La colţ de stradă,
Să le atingă
Să se convingă
Că sunt reale
Şi geniale
Stane de piatră
În propria vatră.

Admiri Signoria
Vreo două ore
Şi Santamaria
Pentru că tot o
Să ai liberă fila
Schiţezi Campanila
Pictată de Giotto.

Plimbarea-i plăcerea,
Mergi mult şi măcar n-o
Să treci cu vederea
Minunea de Arno.
Treci podul, cu pasul
Încet, cumpănit,
Iar fiece loc întâlnit
Atrage popasul.

Istorii savante
Spun că aice
O văzu Dante
Pe Beatrice.
Acest moment
Eveniment
Într-un tablou.

Păstrez discreţia
Chiar şi în rime
Despre Lucreţia
Şi-ale ei crime.
Mai bine-ascult
Vorbele predicii
Despre-acel cult
Cosimo Medici.

Apoi mă las
Fără condiţii
Pentru un ceas
La Ufizzi.
Mii de turişti
Vor să descopere
Vechii artişti,
Mari capodopere.

Aici ţine steagul
Michelangélo,
Îi poţi trece pragul
Lui Donatello,
Nici un pictor nu e
Cât Cimabue,
Peste toţi, suveran,
Tizian.

Dar într-o zi
Vine scadenţa,
Voi părăsi
Şi eu Florenţa.
Deşi puţin
Stil florentin
Se va impregna
În viaţa mea.

Oraşul marelui Petru

Petrograd, Leningrad, Sankt-Petersburg,
Numele oraşului curg
Dar silueta lui elegantă
Rămâne faţă de sine constantă.

Asemuit c-o nordică Palmyră,
Mereu el ne uimeşte, ne inspiră,
Iar unii par să fie de acord
Că e chiar o Veneţie din nord.

Sankt-Petersburg pare a-şi trage seva
Din Petru, Marea Baltică şi Neva,
Aşa cum suveran îţi stă în cale
Cu poduri măiestrite şi canale.

Din centrul lui înflăcărat ne cheamă
Statuia Călăreţului de-Aramă
Pe care Puşkin a tradus-o tuturor
Într-un poem rămas nemuritor.

E dimineaţă. Mergem printre primii
Să fotografiem Podul Treimii.
Apoi aristocratice palate
Şi legendara Amiralitate.

Ne vom opri un scurt răstimp din cale
Să omagiem Coloanele Rostrale.
Altundeva se sumeţeşte-n faţă
Petropavlovsk, vestita fortăreaţă.

Iată şi splendidul Palat de Iarnă
Unde istoria Rusíei se răstoarnă
Şi, în al Revoluţiei siaj,
Clădirea se transformă-n Ermitaj.

Sankt-Petersburg poartă-n veşnicie
Un vis pecetluit de superbie.
L-au zămislit un ţar şi-apoi ţarina –
Petru cel Mare şi Ecaterina

Trecem prin golf, iar nava e săgeată.
Pe malul celălalt ni se arată
Palatul incredibil de semeţ
Cu numele rusesc Petrodvoreţ.

E-un loc cum altu-n lume nu-i,
Cu splendide fântâni şi cu statui
Alcătuind fără egal tezaur
De marmuri de Carrara şi de aur.

La marginea oraşului, ştiţi bine,
Când ger năprasnic dinspre iarnă vine,
Cu eleganţă îşi prezintă toga
Din gheţuri de cristal, lacul Ladoga.

Sankt-Petersburg, zidire colosală
Care-n a doua conflagraţie mondială
Nu a cedat armatelor naziste
Şi s-a-ncăpăţânat ca să reziste.

Sankt-Petersburg, purtând ca un ecou
Renume trainic de oraş-erou
În care se înşiruie în salbe
Împrumutate de la pol nopţi albe.

Se spune că de-aici de vei pleca
Pe timp ploios, revii şi altă dată.
Când am plecat, se-ntâmplă că ploua
Şi nu doar cu o singură găleată…

Aşteptându-şi dogii, Veneţia

Oraş-martir, asediat de mare,
Cu timpul măcinat în orologii,
Veneţia de azi recheamă dogii
Să-i vină din trecut, în apărare.

Teribil, ca o boală de structură,
În muri se lăbărţează igrasia.
Veneţia îşi strigă tragedia :
O cheamă marea înspre ea, o fură.

Şi totuşi, burg ajuns la bătrâneţe,
Veneţia este o doamnă mare
Ce îşi înalţă falnic către soare
Blazonul ei de ani şi de nobleţe.

Palazzo Vecchio şi San Marc aşteaptă
Cu porumbei şăgalnici în piaţă
Să vii aici în prag de dimineaţă
Spre a urca emoţia c-o treaptă.

Pe Canal Grande trec nenumărate
Taxiuri plutitoare şi gondole
Iar de pe maluri, nobile cupole
Privesc în jos cu superioritate.

A renăscut din propria-i cenuşă
Un Phoenix veneţian, Teatrul Fenice.
Ca alţii mulţi, şi eu mă simt ferice
Că pot intra pe redeschisa-i uşă.

O muzică discretă se-ntreţese
Din cafeneaua veche Florian,
În care, scriitorul Thomas Mann
Şi Garibaldi stat-au pe la mese.

Vitrinele expun cu strălucire
În stilul veritabil „italiano”
Superba sticlărie de Murano,
Să-ţi cumperi veneţiene suvenire.

Iar de se-ntâmplă să ajungi la ceas
Când carnavalul tuturor se-mparte,
Vei întâlni la fiecare pas
Costumele Commediei dell’Arte.

Atunci, în entuziasmul nesfârşit
Cădelniţat de sobre orologii,
Vei şti că, în oraşul apei, dogii
La marea sărbătoare au venit.

Cheile Atenei

Iată-mă bătând cu piciorul
Eu, călătorul,
Atena, unde-şi are izvorul
Democraţia.

Aicea stă să te-aştepte
La capătul multelor trepte,
Cu coloane bătrâne şi drepte,
Acropolis.

O eternitate-n muzee,
Atena, olimpică zee,
De strajă sortită se steie
Istoriei.

Atena, legată mereu
Prin încântătorul Pireu
De ale lui Dumnezeu
Arhipelaguri.

Atena pe care-o iubesc
Şi unde pe stradă foiesc
Bărbaţii cu nasul grecesc –
Palicarii.

Atena cu aer antic,
În care un veac nu-i nimic
Iar timpul de azi este mic,
Recesiune.

Atena, Olimpic stadion,
Unde celebrul baron
Fixă pentru Jocuri jalon :
Coubertin.

Aicea, minunăţie,
Obişnuiesc ca să ţie
Pisicile în colivie
Atenienii.

Atena, oraş comercial,
Îl asediază un val
De oameni cu mersul egal :
Turiştii.

Uimită priveşte-asistenţa
Soldatul cum bate cadenţa
În gardă, la rezidenţa
Republicii.

Iar seara târziu, pe la zece,
Întreaga Atenă petrece
Prin cafenelele grece,
Sirtaki.

Atena, unde-i mai bine
Să descifrezi în ruine
Tot ce a fost, nu ce vine.
Antichitatea.

Victimă inocentă

Mă năpustesc direct, pe nemâncate,
Să fiu acolo primul, unde bate
Insidioasa de publicitate.

Eu sunt clientul ideal, tămâie,
Ce, după el, nu vrea să mai rămâie
Nici detergenţi, nici pamperşi nici lămâie.

Pe mine mă apucă strâns în gheare
Diverse şmecherii publicitare
De la televiziune, din ziare.

Eu cumpăr, motivat de prin reclame
Razoare bune pentru ten de dame,
Cu cinci, cu şase, chiar cu şapte lame.

Sunt prostul ideal, ce se agită
La orice invitaţie tâmpită
Pe care cineva o s-o transmită.

Cuţite, analgezice, şi ţoale,
Am cumpărat cu teancuri de parale
Din multe magazine virtuale.

Ah, sar acum din nou la telefon,
O voce la TV, cu miere-n ton,
Îmi recomandă vasul de teflon…

De-acum încolo nici nu mă mai mir
Că însumi eu voi fi extras din şir
Şi prezentat drept mare chilipir.

Materiale de construcţie

Degeaba mă împotrivesc şi ţip
În contra mlaştinii de utopie,
Castelele de pe împărăţie
Îşi spulberă structura de nisip.

Înverşunat, alcătuiesc un plan
Pentru zidiri înalte, de durată,
Conturul lor final nu se arată,
Se sparge trupul lor de porţelan.

Aş vrea să pot găsi acel indiciu
Pentru formula vieţii, nobil scop,
Dar ceea ce observ la microscop
E doar o lume moartă de siliciu.

Visez cu o credinţă idolatră
La inimi vii, bătând înalt şi pur,
Dar, iată, întâlnesc mereu în jur
Aceleaşi inimi îngheţate-n piatră.

Ştiu, am greşit. Îmi cer acum pardon
Că viaţa am trăit-o în eroare.
Fiindcă numai forţele contrare
Produc împotrivire de beton.

 If

(parafrază epigonică după Rudyard Kipling)

Întins lângă o glugă de coceni
Gândeşte apăsat badea Vasile :
Dacă aveam ceva mai multe pile,
Eram badea Traian, la Cotroceni.
Dar pile, vai, nu am avut deloc,
Căci dacă m-ar fi ajutat istoria
Puteam ajunge eu nenicul Boc
În sălile Palatului Victoria.
Şi dacă soarta mea ar fi mai brează
Dându-mi şi olecuţă de putere,
Azi călăream pe două ministere,
Cum coana Leana le administrează.
Badea Vasile-ncruntă o sprânceană :
De aş fi prins momentul, mai atent,
Aveam fotoliul lui cumătrul Geoană,
Întâiul barosan din parlament.
Iar dacă aş fi fost Miss România,
M-aş fi numit Roberta Anastase.
Şi dacă reuşeam cu şmecheria,
Stăteam în patru case ca Năstase.
De nu aveam prea românescul viciu
Să-mi dau ultimul leu pe basamac,
Aş fi ajuns chiar marele Patriciu
Cu banii lui ce cresc ca din copac.
Iar dacă aş fi fost băiat cuminte,
Fără să fug de şcoală, ce prostie,
Mă alegeau ditamai preşedinte
Pe onorabila Academie.
Eh, să fi vrut badea Vasile, el,
Să bată crucile cu mai mult spor,
Era înalt-prea-sfântul Daniel,
Peste biserică întâiul stătător.

Dar, mulţumesc de-asemenea onoare,
Nu vreau Patriarhie, Cotroceni.
Mi-e mult mai bine cu burta la soare
Aici, lângă o glugă de coceni.

Probleme existenţiale

Ridic un semn de întrebare
Rod al nedumeririi mele :
De ce femeile uşoare
Rămân câteodată grele ?

*
Un paradox ce mă apasă
Au oare cine mi-l deznoadă ?
Ades, femeile de stradă
Au timpul lucrativ în casă.

*
Ieşiră fetele la joc,
Dar nu le înţeleg deloc,
Că a lu’ Relu, a lu’Gelu,
Cu toate joacă A lu’ Nelu.

*
Mă uit şi eu, seara, pe deal,
Cum dănţuie a mea mândruţă.
Fără căruţă, fără cal,
Ea joacă sârba în căruţă.

*
Un lucru mă nedumereşte
Şi poate îmi veţi spune voi
Cum să mă apăr, trei-păzeşte,
Cînd adversarii mei sunt doi ?

*
Turtit de băutură, şui,
Tocit la cap cum altul nu-i,
Cum ai putea de el să spui
Că Tudorică e beat…cui !

*
Un sfat valabil şi pe mâine :
Evită, că nu-i de bon ton,
Să îi comanzi „Marş” unui câine
Pe care-l ştii că e afon.

*
Un fapt e, şi nu pot să scap
Făr-a produce o dovadă :
Inteligenţii dau din cap.
Linguşitorii dau din coadă.

*
Privesc al nopţii vast tablou,
Cu luna lui fără pereche.
Dar cum poţi s-o numeşti Crai-Nou
Pe o regină aşa veche !

*
Zice un concept global :
Ori la bal, ori la spital.
Însă mai rămâne-un rest :
Ori la bal, ori la arest.

*
Şcolar fiind, cu înclinări glumeţe,
Să trec la colţ era un semn de tinereţe,
Dar azi, ajuns în viaţă cam departe,
Colţul să-l dau, e semn de moarte.

*
Când am relaţii, oficial, cu statul
Şi-i necesar să-mi flutur buletinul,
Apare, consecvent şi neapăratul :
Chiar de sunt brad, ei îmi vor cere PIN-ul.

*
Am spionat cu viu interes
Ograda vecinilor.
Prostia e, bine-nţeles,
Morbul găinilor.

*
Un căprar avusesem la oaste
Cu o meteahnă deloc uşoară.
Dorea, ca femeile proaste,
Capra vecinului să moară.

*
De multe ori, câte-un nătăfleţ,
Sau, dacă vreţi, câte un gură cască,
Zice „apă de ploaie” cu dispreţ,
Când apa ploii mană e, cerească.

*
În muzică, un accident la cheie
Îţi scoate melodia la lumină.
Dar Dumnezeu din ceruri să nu-ţi deie
Un accident la cheie…în maşină.

*
Înţelepciunea nu e nouă
Că „între două nu te plouă”.
Dar fii atent şi te păzeşte,
Că între două, te trăzneşte !

*
Se dă teribilistul mare,
Că-i ăl mai tare din parcare.
Mai tare e, şi-l face praf,
Un simplu stâlp de telegraf.

*
Nu denigra o pălălaie
Spunând că e un foc de paie.
Un foc de paie, dus de vânt,
Îţi pune satul la pământ.

*
Sunt unii care, cu minţi scurte,
Mizează pe Înalta Curte.
Dar dânsa, cât ai zice peşte,
Nu te înalţă, te trânteşte.

  –III –

Eppur Ti muovi

Când ţi se face capul calendar
Nici chiar de date nu mai ai habar.

*
Reţineţi pentru totdeauna
Disocierea mea, înalta :
Oasele capului sunt una,
Iar capul oaselor e alta.

*
A umblat cu hrean şi-o să rămână,
Pentru un răstimp, iute de mână.

*
Poţi să fii, la o adică,
Într-o pană de idei.
Dar ideea nu se strică
De-o fixezi cu un condei.

*
„A muşcat şi el momeala”
E o vorbă din părinţi.
Dar se strică socoteala
Dacă el nu are dinţi.

*
A jucat în toată slava
Rolul vieţii : duce tava.
Dar, certat cu regizorul,
Rolului îi duce dorul.

*
Când ceva de tot se duce,
Un creştin îi pune cruce.
Musulmanul ce-o să-i pună ?
Natural, o semilună.

*
După ce am dezbătut,
Am ajuns la adevăr :
E mai bun un măr bătut
Decât unul bătut măr.

*
Pe lumea asta care trece
Sunt multe ce mă lasă rece.
Dar numai moartea mea, socot,
Mă lasă rece chiar de tot.

*
Impostorul, secătura,
Pictor pretindea a fi.
Consecinţa : într-o zi,
Dânsul…mi-a făcut figura.

*
A făcut niţel hazardul
Să nu iasă la vopsea :
În afară-i vopsit gardul
Şi pe dinăuntru ba.

*
Hărnicuţa de albină
Dijmă florilor le cere,
Fin’că ştie c-o să vină,
Pentru ea, luna de miere !

*
Îşi joacă agresivul danţ
Şi mârăie-ameninţător.
E-atomic câinele Azor,
Având reacţie în lanţ.

*
Ce fără de capăt supliciu
Trăieşte acum nea Cutare,
Că fost-a el om de serviciu
Şi, de la un timp, nu-l mai are.

*
Ambiţia lui n-o să iasă,
Că e întru totul prostească :
Să bage o cheie-ntr-o broască
Ţestoasă.

*
Nu poate face nimica,
E constrâns de condamnare
Să intre la „mititica”
Pentru o perioadă…mare.

*
O să-l pierzi
Dintre esteţi
Cu tapetul de cai verzi
Pe pereţi.

*
La fiecare kilometru şi ceva
E o cutie-a milei, undeva.

*
În fabricatele din lemnărie
O armă anti-car aş vrea să fie.

*
Când e potopul, Noe se îmbarcă
Într-o CaNoe şi nu într-o arcă.

*
Ornicul meu, maşinărie şuie.
Arcul se-ntoarce, dar săgeata nu e.

*
Păstrez o cheie fără de pereche –
Şi o ador, că e într-o ureche.

*
M-aş duce, în visele mele,
Turist, înghiţind paralele.
Dar îmi cenzurează escalele
Prin lipsa din pungă, paralele !

*
Scriem o insulă, la inspiraţie,
Apoi un scriitor de-anticipaţie.
Şi astfel pe hârtie se aşterne
Cuvântul rezultantă – Bali-Verne

*
Cu doar o literă, sprinţară,
Pe care-o vom adăuga
Un lucru este o „comoară”,
Iar „c-o omoară”, altceva…

*
Printre raţionamente calme
E unul ce m-a obsedat :
Decât să fiu luat la palme,
Prefer să fiu aplaudat.

*
Poetul Ursuleanu Dan
Se vrea niţel asociativ :
Covorul roşu de la Cannes
E cel mai straşnic…ţol festiv.

*
Avocatul seamănă
C-o femeie mai uşoară :
Amândoi se-ngeamănă
Când îi pui la bară.

*
Pus pe butuc, cu mâinile legate,
Strănută ghinionistul condamnat.
Călăul îi urează „Sănătate !”
Şi-l descăpăţânează imediat.

*
A fost la concurs de miss o
Frumuseţe juvenilă.
Însă şeful, fără milă,
De la slujbă a demiss-o

*
Am fost şi eu să mă tratez
La un stomatolog englez.
Bani cu lopata, nu insist,
Mi-a luat acel…liredentist.

*
Sărac e, banii nu se-adună,
Că-şi are loc într-o comună.
Mizeria, ce să mai spun,
E pentru el un loc comun.

*
În satul lor paragina-i în floare,
Mormane de gunoaie stau în stivă.
Decât aşa comună primitivă
Mai bine-aveau comună primitoare.

*
Poliţia, în ţara asta, ştie
Să amendeze cu sălbăticie.
Comportamentul ei exagerat
Ar trebui să fie…amendat.

*
La Olimpiadă, unul, o canalie,
A luat şi dânsul o de bronz medalie.
Pentru acest succes, nu l-au distins,
Deoarece pungaşul a fost prins.

*
La noi, când plouă, plouă cu găleata
Şi inundaţiile ne dau gata.
Însă campanii pentru vot dacă aveţi
Partidele vă plouă… cu găleţi.

*
Nu va mai ajunge chenzina,
Se scumpeşte la pompă benzina.
Ce ne mai rămâne de-acum ?
Fără pompă, pe ultimul drum…

Dacă ucizi un fluture în China

Savanţii-au stabilit pur matematic
Că orice fapt are urmări directe,
Şi orice se întâmplă, simptomatic,
E-o-nlănţuire cauze-efecte.

Dacă din întâmplare comiţi crima
De a ucide-un fluture în China,
Se va schimba în Groenlanda clima
Mont-Saint-Michel îşi va toci colina.

Dar astea vor fi fost doar începutul.
În golful Mexic se vor scufunda vapoare,
Iar în Olanda se va rupe scutul
Statornicit între uscat şi Mare.

În România se vor reteza
Locuitorilor completamente banii,
Iar pe planetă se vor instala
La guvernarea lumii talibanii.

Ce-a fost serios, s-ar transforma în comic,
Ce-a fost de râs, devine un mormânt.
Rusia va porni război atomic
Şi pandemiile vor curge pe pământ.

Se vor mişca oceane, continente
Descătuşând seisme şi vulcani,
Nenorociri care vor fi prezente
Peste un număr foarte mic de ani.

Şi însăşi Luna, naturalul satelit,
Rupând al gravitaţiei blestem
Îşi va găsi în soare-un trist sfârşit,
Eveniment de care eu mă tem.

Pământul îşi va pierde Ni-Fe-Si-Ma,
I se va risipi în cer lumina,
Dacă din întâmplare comiţi crima
De a ucide-un fluture în China.

Marea Cosmetizare

Totul e altfel decât e în fond
Părul fost negru se prezintă blond
Şi peisajul s-a schimbat puţin
În bine, cu metoda Potemkin
O groapă în asfalt, neastupată
Este drapată cu o ramură uscată
Iar tenul, încercat de vârsta grea
Îl păcălim cu straturi de vopsea.
O inimă, lăcaş de strâmbăciune
Primeşte masca unei sfinte bune
O floare veche-n glastră, ce leşină
O redresăm un pic cu aspirină
Ce a fost taină, tot mai rară floare
Se vinde-n licitaţii cu strigare
Automobilul nostru, biată rablă
L-a-ntinerit un specialist  în tablă
Leafa măruntă, ca din Liliput
Am mai cârpit-o cu un împrumut
Iar din caloriferul debranşat
Frigul, cu-n şal în plus l-am estompat.
Politicianul ţanţoş şi nedemn
Se-nveşmântează în limbaj de lemn
Concediul anual, târâş-grăpiş
Nu mai e la Paris, ci la Periş
Şi nu mai plec, cu tren, cu avion
Ci merg pe jos, ca ultimul pieton
Patria noastră, s-a dezis de norme
Luând chipul trâmbiţatelor reforme
Iar şeful ei, cel ce ne pune cruce,
Fost marinar, direct la fund ne duce
Cu disperare caut orice petic
Să îl salvez cu un trucaj cosmetic
Dar, vai, cu toţii nu suntem departe
De costumarea vieţilor în moarte…

Căutând definiţia perfectă

Fiinţă întregită din mistere,
Risipitoare care nu adună,
Spumoasă, o şampanie sau bere,
Şi tot ca berea, poate fi blondă sau brună.

Un râs zglobiu, ecou de tânguire,
Răsfăţuri de pisici pe canapea,
E revărsare tandră de iubire
Sau licărire tainică de stea.

Soţie, sfântă, manechin sau bonă,
Operatoare, maică, avocată,
E uneori tiparul de Madonă
Şi alteori Veneră pasionată.

Ademenindu-te, precum pescarul
Care te prinde trainic într-o plasă,
Când vrea ceva, îşi foloseşte harul
Şi până nu obţine, nu se lasă.

Nebună după hainele de firmă,
Pantofi, poşete, alte accesorii,
Cu fiece ocazie confirmă
Că-i o zeiţă, nu ca muritorii.

Fragilă ca un vas de porţelan,
Vedetă-n public cu aplomb de divă,
Intempestivă ca un uragan
Ce-i spulberă pe toţi deopotrivă.

Cu genele plecate-a modestie,
Cu ochi scânteietori care insistă,
Când te aduce în a ei robie
Cale de a scăpa nu mai există.

I-aş dedica, supus, poeme-ntregi
Şi o torenţială epopee,
Dar pentru a putea s-o înţelegi
Ajunge un cuvânt unic : femeie.

  Criza de simţuri

În ţara astă tristă, locul meu,
Pământ abandonat de Dumnezeu
S-ar zice că, pe rând, s-au risipit
Auz şi văz, miros şi pipăit.

Politicianul grijuliu cu el
Şi generos cu şirul lui de rude
Şi-a încheiat aici măruntul ţel;
Poporul în nevoie nu-l aude.

Judecătorul cu dosare vraf
(Partaje, doluri, furturi, co-erede)
Dreptatea, năucit, o face praf
Şi limpedea soluţie n-o vede.

Iar poliţistul care se invită
Prin baruri, instituţii, chiar prin case
E chinuit, sărmanul de rinită
Că lumea interlopă n-o miroase.

Cercetătorul nu mai are bani
Să-i dea pe încercări, nefericitul
Şi nu mai poate exersa prin ani
Pe ipotezele ştiinţei, pipăitul.

Auz şi văz, miros şi simţ tactil
Au devenit cu toate de prisos
Plecând o lungă vreme în exil
Dintr-un prezent ce s-a întors pe dos.

Atipicul motan Leporello

De la un timp, motanul Leporello
S-a infiltrat în casă ca un fum.
Mi-e tare drag, de-aceea despre el o
Să vă mărturisesc ce simt acum.

Când l-am primit, era stingher şi mic,
Fricos şi fără stofă de erou
El nu putea să fie un ecou
Al motănelului celebru Arpagic.

Portocaliu cu pete albe tot,
Pe botişor, pe burtă, pe picioare,
M-a subjugat şi-acuma mă socot
Un sclav al lui, când cere de mâncare.

Voinţa sa e tare ca o nucă
Priviri filtrează galeş printre gene.
Venitul, Leporello mi-l usucă
Cu felurite cereri cotidiene.

Vrea jucării, nisip şi multe boabe,
Hăinuţe, colivie, preş şi lesă.
Mereu interpretez aceeaşi piesă,
Plătindu-i mofturile la tarabe.

Degeaba-l chem să vină, cu pis-pis,
Că nu-mi răspunde, parcă-i altă fiară,
Motan nebun, precum cel din Alice
În a minunilor ciudată ţară.

Mare maestru-n fiţe şi sugestii,
Dorinţele perfect mi le indică
Şi vrea mereu un Babilon de chestii
Fiinţa asta şmecheră şi mică.

Cînd îi e foame şi e sincer, sper,
Când n-are apă, dar prezintă sete,
În primul caz stă sus, pe frigider,
Iar în al doilea, şade prin chiuvete.

Atunci când crede că e de bon ton
Să-şi facă iarăşi printre flori partidă,
Îl vezi lângă ieşirea spre balcon
Cerând imperios să se deschidă.

Îl văd ca pe un animal de pradă,
Pândind de la ferestre tot ce zboară,
Gata în orice clipă ca să sară,
Gata de tot ce e mai rău, să cadă.

E trist când pleacă de acasă cineva,
E vesel când persoana se întoarce
Şi-atunci motanul, înălţimea sa,
Face ce ştie cel mai bine : toarce.

Noaptea se culcă lângă noi în pat,
Ziua mănâncă lângă noi, la masă.
Pe scurt, pisica asta capricioasă
E al familiei monarh necontestat.

 Poezia la ce mă obligă ?

Dacă m-am hotărât să fiu poet
Răspunzător de viaţă, timpi şi spaţii,
Asupra drepturilor sunt discret,
Dar mă supun la care obligaţii ?

Poate că inspiraţia impune
Când sunt pe al versificării val
Să mă ocup cu înţelepciune
De ceea ce se cheamă „social”.

Sau mai de grabă poate-ar trebui
Să îmi utilizez întreg talentul
Pentru a scrie tandre poezii
Care să descifreze sentimentul.

Posibil e că mult mai bine-mi şade
Să reînviu istorii cu eroi
Ce merită să intre în balade
Şi vechi isprăvi să le prezint ca noi.

Mai întrevăd şi-o diferită cale :
Aceea de a scrie poezie
Despre problemele existenţiale,
În stihuiri rumegând filosofie.

Sau poate aş intra mai bine-n rol
Fiind total lipsit de îndurare
Şi aruncând cuvinte-vitriol
Pe caracterele deficitare.

De ce nu, în al poeziei templu,
Admirativ aş prezenta anume
Ce e mai demn de laudă în lume
Şi am avut prilejul să contemplu.

Eu, personal, ştiu că aş duce dorul
– Făcându-mi din această faptă crez –
Cu ochii minţii să anticipez
Ce ne rezervă tainic viitorul.

Am dezvoltat aici un evantai
De-alternative şi de situaţii.
Răspuns, poetule, aştept să dai :
Care e cea dintâi din obligaţii ?

 Vorbe de clacă

Amicul mă întreabă
În treacăt :”Ce faci tu?”
Ca să mă aflu-n treabă
Răspund :”How do you do?”

Sau îi surâd complice,
Zicându-i la noroc :
„Excepţional, amice,
Dar nu mă plâng deloc.”

Un altul îşi declină
Identitatea sa :
„Mă cheamă Ion Găină.”
Replic : „Pe mine, ba.”

Al treilea vrea să ştie :
„Eşti pe aicea nou?”
„În ou nu sunt, frăţie,
Că ou-l fac şodou.”

„Ce vânt mi te aduce?”
Vrea a afla isteţul.
Răspunsul se produce :
„M-aduce băltăreţul.”

Astfel, retez avântul
Oricărui curios
Şi nu rostesc cuvântul
Ce-mi pare de prisos.

Asigurare mixtă

Agentul de asigurări insixtă
Să-mi fac asigurarea aia mixtă.
Eu m-aş feri de dânsul ca de drac
Că nu vreau documentul să mi-l fac.
Dar cu agentul, cu voinţa lui,
Pentru nimic în lume nu te pui.
Întâi m-asigură pe sănătate,
Care e cea mai bună dintre toate.
Pe urmă, mă convinge scurt
Să-mi fac asigurare pentru furt
Şi pentru accidente de maşină.
Pentru înţepătura de albină.
Pentru incendiul care va să vie,
Pentru ghinioanele la loterie,
Pentru un eventual deces,
Pentru sentinţă strâmbă la proces.
Pentru cutremur, pentru inundaţii,
Că nu mă las de tras în piept „Carpaţii”,
Pentru acneea ce o am pe ten
Şi pentru căzăturile din tren.
Asigutrarea mai prevede linii
Pentru scandalurile cu vecinii,
Pentru gândaci şi pentru şobolani,
Pentru atuncea când sunt fără bani,
Pentru momente când mă simt stingher,
Pentru nepotriviri de caracter.
Pentru că am şi eu cutare viciu,
Pentru perioadele fără serviciu
Şi, mai târziu, când fi-voi în suspensie,
Că guvernanţii ne-or tăia din pensie.
Mi-a spus asigurare să-mi mai fac
Pentru deranjamente la stomac,
Pentru escrocii care mişună-n piaţă
Şi finalmente, sigur, pentru viaţă.

Deşi viaţa pare foarte trixtă
Cu o asigurare aşa mixtă !

Pescuitul peştişorului de aur

E dimineaţă. Sub un cer de pâslă
Lumina zorilor se-arată zveltă
Mă urc din nou în barcă, iau o vâslă,
Şi navighez pe-a poeziei deltă.

Mă obsedează încă de cu noapte
Frânturi de vers neconturate încă.
Vagi amintiri, neprecizate şoapte
Aşteaptă un pescar de apă-adâncă.

Cu gestul rutinier arunc în unde
Cârpita plasă la ştiutul plaur,
Sperând să scot, de unde de ascunde,
Sclipirea peştişorului de aur.

Tu, cititorule, vei şti a aprecia
Potenţialul din a mea captură,
Sau peştele, în lăcomia ta,
Îl vei privi doar ca pe-o saramură ?

  Omul providenţial

Se-ntâmplă uneori ca în nimicul
Vidului nostru existenţial
Să resimţim convingător declicul
Produs de omul providenţial.

Când viaţa e doar un prilej de frecţii,
Când lumea doar o mlaştină înseamnă,
El e indicatorul de direcţii,
El ne redefineşte, ne îndeamnă.

Poate fi acel om un tată
Al celor şapte ani dintâi, de-acasă,
Ce cu înţelepciune ne arată
O scară de valori bine-nţeleasă.

Ar mai putea să fie un model
Descoperit în pagină de carte
Unde vom descifra că de la el
Până la ceilalţi semeni, e departe.

Un bun profesor ar putea să fie,
Învăţător sau dascăl, cum s-ar zice,
Care ne-ndrumă cu temeinicie
În tainele culesului de spice.

Sau, de ce nu, ar mai putea să fie
Un preot înzestrat cu glas frumos,
Citindu-ne la liturghie
Pilde din viaţa lui Iisus Hristos.

Omul acela ar putea fi şeful
Care, mereu, prin felul lui de-a fi
Îţi întreţine la serviciu cheful
De a munci cu poftă zi de zi.

De ce n-ar fi chiar, uneori, nevasta
Cu care viaţa ta ţi-ai împletit
Şi carte poate face-n lumea asta
Din casa ta, tărmul fericit.

Poate fi medicul care îţi dă un sfat
Despre efortul fizic, despre hrană,
Iar sfatul dânsului de l-ai urmat
Constaţi c-ai devenit altă persoană.

Sau poate fi un  simplu om, din pâlcuri,
Pe care-l întâlneşti întâmplător,
Să-ţi spună un cuvânt bogat în tâlcuri
De importanţă pentru viitor.

Aşa încât să fii atent, oricine,
Celebru, emblematic sau banal,
Putea-va să devină pentru tine
Nepreţuitul om providenţial.

Bizara specie

Suntem o specie bizară : ducem dorul
Să ştim ce ne rezervă viitorul.

Ziua de mâine, ca pe un spectacol,
Am vrea-o contemplată la oracol.

Tot noi, şovăitor ne facem loc
Prin bâiguiala unui fals proroc.

Îl credem Nostradamus pe oricine
Ne prevesteşte de puţin mai bine.

Când porcu-n ziua de Ignat se taie,
Am vrea să-i descifrăm în măruntaie

Şi apelăm la omul de serviciu
Ce a primit şi-un nume : haruspiciu.

Pe lume altă specie nu e
Să inventeze cărtile SF.

Maşina timpului, o altă făcătură,
Să ne trimită-n viitor se-ndură.

Sperăm enorm să ne putem vedea
Bietul destin în zaţul de cafea

În nu ştiu care parc, pe-o bancă,
Recurgem şi la baba de ţigancă

Şi baba ne ghiceşte de noroc
Cu un ghioc, cu nişte cărţi de joc.

Mergem, creduli, să ne vedem partida
În prevestirea Mamelor Omida.

Iar de sfârşitului îi simţim lipsa,
Îl desluşim, citind Apocalipsa,

Străvechea sacră, vizionară carte
Ce-ntrezăreşte o totală moarte.

Cu-această optimistă perspectivă
Armaghedon ne paşte, deopotrivă.

Aşa că, oameni, semeni, daţi-i zor
S-ajungem repede în viitor !

Suntem o naţiune de bolnavi

Suntem o naţiune de bolnavi,
Cu miile, cu sutele de mii.
Încercuiţi de-atâtea farmacii
Am devenit ai medicinii sclavi.

Depindem de reţete ca de drog,
Cu două mâini ingurgităm pastile
La orice colţ de stradă, un olog
Cerşeşte pentru bietele lui zile.

Colecţionăm prescripţii medicale,
Spitalele plesnesc de muşterii,
În policlinici e atâta jale
Că-ţi piere chefu-n ele să mai vii.

Dăm munţi de bani pentru investigaţii,
Râuri de sânge pentru analize,
Iar doctorii, sleiţi de consultaţii,
Fug în străinătate fără vize.

Epidemia se revarsă peste noi
Precum la inundaţii viitura :
Porcina, aviara, gripe noi
Fără scăpare, ce mai tura-vura.

Politica ne face suferinzi
Cu inima, dar mai ales cu capul,
De boală cum mai poţi să te desprinzi
Când tot mai mult ţi se scumpeşte hapul ?

Cu-atâtea maladii ce vin pe tine
Pe uşile din faţă şi din dos,
Ai sentimentul că îţi e ruşine
De te arăţi în lume sănătos.

 Nostalgii istorice

Sub împuşcatul, vremile au fost
Mai bune, spun fără reţineri.
Desigur, am trăit la fel de prost,
Dar greutăţile le-am dus… mai tineri.

*
Trecut-au, de la Ceauşescu, anii
Şi în concluzie, ce pot să zic ?
Atuncea bani aveam, şi mai nimic,
Acuma sunt de toate, nu şi banii.

*
Pe vremea aia dusă, ce blestem,
Neconformiştii luau un pumn în gură,
Dar actualmente-n gură nu avem
Nici pumni, nici altceva de-mbucătură.

*
Era un timp când nu puteam vorbi,
Ca mult mai rău să nu se-ncurce treaba.
Iar în prezent, în fiecare zi,
Vorbim cu vehemenţă şi… degeaba.

*
Sub pălăria „epocii de aur”
Oamenii simpli au avut de furcă.
În timpul nostru, duşmănos balaur,
Numai mogulii, greu, se mai descurcă.

*
La Ceauşescu, vizitând mormântul,
Nostalgicii depun câte o floare.
La noii preşedinţi, pe cât se pare,
Nu va veni la groapă nici chiar Vântu.

Relaţie inconstantă

În ţara poeziei, sunt pendinte
De toanele unei zgârcite muze
Şi, uneori, din râuri de cuvinte,
Doar câteva îmi poposesc pe buze.

E-atât de greu să îmi găsesc ideea,
Din carapacea ei să o desfac,
Lăsând-o liberă ! Şi, de aceea,
Decât să fiu banal, mai bine tac.

Nu vreau să vă oblig a fi părtaşii
Unor momente sterpe de supliciu.
Să vă îndemn la plictiseală ca şi
La binevoitorul sacrificiu.

Dar alteori, în mine se deşteaptă
Un altul, cu gândire torenţială,
Ce construieşte trepte după trepte
Cu pana galopândă peste coală.

Atuncea, da, eu vă invit cu mine,
Să-mi fiţi alături în grădini de vers.
Şi ştiu că mă citiţi, că vă e bine
Când iarăşi ne-ntovărăşim la mers.

Sunt clipele când facem casă bună
Voi, cititorilor şi eu, poetul.
Descoperim o lume împreună
Şi-o degustăm încetul cu încetul.

  Le Détec

Avea o fată ca-n poveşti
Şi-o fluierau pe sub fereşti
Juni trubaduri de pe Traian.
Iar printre ei era un tip
Distins la suflet şi la chip,
Pe nume Ursuleanu Dan.
Era pericol iminent,
Deci trebuia să fie-atent
În orice clipă le détec,
Şi asta mai cu seamă când
Copila îi spunea plecând :
„Nu ştiu când viu, ştiu doar când plec !”

Şi ora 10 se făcea,
Camelia nu apărea,
Iar timpul foarte greu trecea…
Atuncea le détec, distrus,
Coboară jos, revine sus,
De multe ori în ascensor,
Priveşte înspre orizont
Precum un general pe front,
Strunindu-şi statul lui major –
Un stat major mai miorlăit
Din trei pisici alcătuit :
Năică, Gelso şi Milion.
Lor li s-a ordonat să stea
De sentinelă la perdea
Şi de planton lângă balcon.
Şi unsprezece se făcea,
Camelia nu apărea,
Iar timpul foarte greu trecea…
Acuma e momentul ca
Un telefon, chiar trei, să dea

Détec, profund îngrijorat.
Miliţie, Getax, spital,
Sunt chestionate integral
Dacă de fată au aflat.
Ah, de n-ar fi copila mea
Cu Liliana aia rea,
Care o-nvaţă la prostii,
Că e un element nociv,
Influenţează negativ
Şi îi corupe pe copii.
Şi miezul nopţii se făcea,
Camelia nu apărea,
Să mi te ţii, ce va urma !
Istoria lui le détec
Am zugrăvit-o în cântéc,
Pe bandă de magnetofon.
Speram că într-o zi voi fi
Mai cunoscut ca Moustaki
Şi mai vedetă ca Delon.
Dar le détec n-a fost de-acord
Cu discul la Electrecord
Şi într-o seară, amical,
L-a luat la fugă c-un vătrai
Pe interpret şi-acuma, vai,
Domiciliez la un spital.
M-au pus în ghips pentru un an
Şi am un ochi cât un borcan.
Săracul Ursuleanu Dan…

 Şopteşte-mi lumea

Tu nu ştii să scrii
Aşa cum ai vrea să poţi scrie
Cuvintele se ascund în tine şi mor
Se preschimbă în umbre
Şi peste soarele gândului tău
Pagina e o mantie de întuneric.
Tu nu ştii să scrii
Mai bine te învălui în şoapte.
Aşteaptă-mă pe un peron de şoapte
Un tren întârziat va şopti
Despre călătorii mai mult şoptite
Despre şoapte călătorind.
Tot ce nu încape pe foaie
Universuri cu aripile retezate în scris
Iubiri încătuşate de semne şi litere
Păsări legate cu un lanţ de cuvinte
Se regăsesc într-o şoaptă caldă şi vie
Şi pleacă de pe buzele tale uşor
Ca un stol de lumini boreale
Câutându-şi perechea
Dincolo de tot ce există.
Şopteşte-mi lumea, de pe buzele tale
Lumea va afla că n-are sfârşit.

 E

Era o candelă unde creştea un fum de flori
Extatice uleiuri rafinate
Eu vin să mă închin şi mâinile
Eternizează în împreunarea lor
Ecuatorul intim de lumină
Extatică, în care m-am cuprins.
E vălul cerurilor mai uşor
Enorme oceane vii de aer,
Erorile îşi trag în matcă înapoi
Epuizarea de a fi comise.
Evangheliarul murmură iertarea
Ereticului care a rămas
Eşantion postum în pagini de istorii.
Erou nu sunt cu-adevărat decât atunci
Efemeridă sfâşiind o clipă
Exact în vârful acului ce o străpunge.
Ecranul se destinde, chip de orb
Eliberat de obligaţia privirii
Ecourile împietresc fulgerător
Egrete împuşcate, vai, în aer.
Eu vin să mă închin, dar florile s-au stins
Era o candelă pe undeva, mi-aduc aminte…

 Erezie polară

Nu era erezie semnul acela adus
Din ţara frigului, de la polul opus
Semnul fără corespondent în graiuri străine
Răsădit de mâini diamantine
În nisipurile mele cu semnul plus.

Nu era erezie acea dimineaţă,
Cocoşii heralzi ca icoane de gheaţă,
Crivăţul trezit peste puntea de cremeni
Care să mă ia dintre oamenii gemeni
Şi să mă spulbere în altă viaţă.

Nu era erezie, nu era necredincios
Chipul meu oglindit în zăpezi şi sticlos.
Dar prea multe veştile, prea răspicate
Coborau din polara de taină cetate
Peste umărul celui hărăzit eschimos.

Nu era erezie, nu era nici uitare,
Ci doar o călătorie mai mare,
Plecând fără nume, fără termen plecând
Timp de mai multe banchize la rând
Către rugul pedepsei, din zare.

 Decât justificări…

Acum, că fără cine stie ce strădanii
Ajuns-am europeni de râsul curcii,
Ne cam scuzăm penibil, că romanii,
Că migratorii, mai apoi că turcii,

Că ungurii secătuind Ardealul
Cu strategia dură a căpuşii,
Că nemţii ce-au venit pe noi ca valul,
Şi mai încoace peste timp, că ruşii.

Că dacă azi la noi e jale mare
Şi viitorul e-o închisă poartă,
E pentru că străinii, cu ardoare,
Ne-au vrut desfiinţarea de pe hartă.

Cam astfel ne justificăm prezentul
Debusolat, ajuns în fundătură,
Că Orientul şi că Occidentul
De tot ce-avem mai preţios ne fură.

Stăm inactivi cerşind în van clemenţa,
Că ea, străinătatea, nesătula…
Fără să acceptăm ce este evidenţa :
Noi înşine ne-am şterpelit căciula.

Noi înşine, naţiunea cea română,
De câte ori ne-am pus ceva în gând
Ne-am dat de unii singuri peste mână
Şi piedică ne-am pus perfid, căzând.

Deci e în van să dăm vina pe alţii,
Iar răul să-l găsim doar în afară.
Mai bine să fim noi brazii, înalţii,
De vrem să devenim popor şi ţară.

Muzeul aluziilor

Era acolo o hartă
Spaţiile să le împartă
Şi mai era acolo un ceas
Ca să măsoare timpul rămas
Mai era acolo lăsat
Un animal împăiat
Să amintească la fiecare
C-o viaţă avem, trecătoare
Putea fi văzută o mască
Vizitatorul să recunoască
Duplicitatea omenească
O sticlă de apă
De unde să-nceapă
Frustrare şi chin
Pentru dependentul de vin
O sfoară subţire
Sugerând legături de iubire
Un brceag
Cs să tai sfoara de drag
Pentru cine în bani se încrede
Cvâteva expirate monede
O carte
Amintind că lectura-i pe moarte
Câteva panglici uşoare
Trimiţând la politică oare ?
Mai erau şi alte obiecte
Întruchipând felurite defecte
Întreţinând voite confuzii
În acel muzeu de aluzii.

 Balada impozitată a taxelor

Din ultraminusculul meu depozit
– Adică  două buzunare laxe –
Am de plătit o taxă pe impozit
Şi, natural, impozitul pe taxe.

Eu mă prenumăr printre cetăţenii
(Dotaţi cu rudiment de conştiinţă)
Care-şi achită datoria, ce ni-i
Cu obstinaţie clamată, spre ştiinţă.

Rânjesc, luându-mi banul, furnizorii
Cu mâinile avide amândouă,
Pentru diverse avantaje iluzorii.
Când e să mi le dea, se fac că plouă.

Apoi resimt, ca un cuţit în spate
Trei litere de groază : TVA,
Adică taxe pe valori adăugate
În care valoarea, clar, mai va !.

Nu înţeleg această taxă brează
Care pe toţi ne prinde ca în cleşte.
Cu cât produsul se depreciază,
Vedem cum TVA-ul se măreşte.

Îmbătrânim şi nu mai suntem tineri
De când ne scormonim în buzunare
Spre a plăti absurde întreţineri
După tarife hoaţe şi bizare.

Şi iată că viaţa noastră trece,
Şi iată că un furnizor o scaldă,
Livrându-ne un fir de apă rece
La preţ de un şuvoi de apă caldă.

Un Aragaz cu gazele în pom
Agonizează-n flăcări minuscule,
Că n-a plecat exportul din Gazprom
Iar gazele trimise nu-s destule.

ENEL-ul ce ne dă lumina chioară
Întretăiată de frecvente pene
Percepe taxe care ne omoară
Printr-un infarct subit, şi nu alene.

Mai dăm apoi RADET-ului ceva
În care intră plata pentru frig şi încă
Tot ce se pierde zilnic în reţea
Şi alte defecţiuni ce ne mănâncă.

Avem şi telefon, obiect firesc,
La care ni se cere de plătit
Abonamente care cresc şi cresc,
Străinătăţi cu care n-am vorbit.

Televizor prin cablu, internet,
Un interfon, acolo, ascensorul,
Se-adaugă la un tarif cochet
Pe care să-l înghită tot poporul.

O taxă pe-animalele de casă,
Mă-ngrijorează, întrucât de mâine,
Ca statului un ban în plus să-i iasă
Să nu mă facă şi pe mine câine.

Dacă vă pare că-s puţine ţepe
Ce-am înşirat până acum ca dări,
Aflaţi ca de acum abia începe
Capitolul de plată cu căldări.

Impozitele grele pe terenuri,
Apăsătoare biruri pe adresă,
Ne calcă-n roţi precum nebune trenuri,
Ne fac actori într-o dementă piesă.

Taxe pe luxul de-a avea maşină,
Pe drum („Aici sunt banii dumneavoastră”),
Pe locul de parcare, pe benzină,
Ne fac o situaţie albastră.

Asigurări obligatorii care,
De locuieşti pe la etajul zece,
Te-asigură în caz de revărsare
Până când apa ca un bivol trece.

Iar dacă eşti cumva sărac lipit,
Ducându-ţi traiul zilnic prin canale
Asigurat, vei fi mai liniştit
Că nu te fură alte haimanale.

Cât despre leafă, ura şi la gară,
Că poţi mata să iei doar jumătate,
Când vei ceda cu inima uşoară
Un gras procent de solidaritate,

Şi ce-a rămas, se duce în picaj,
Se-mpuţinează şi mai tare leul,
Când îţi aplică taxa de şomaj,
Când te jupoaie vesel CAS-ul.

Crezi c-ai scăpat de bir, de sacrificii ?
Şi firfiricii ultimi ei ţi-i fură :
Ai de plătit o taxă pentru vicii –
Ţigări, medicamente, băutură…

Norocul e că naţia română
Mai vede din speranţă câte-o rază :
Măcar haşişul nu se impozează,
Că-l cumpărăm la negru, pe sub mână.

Am şi idei de taxe inedite
Pe care să le-aştern în alte stanţe,
Dar asta numai dacă s-ar admite
Ca să devin ministru de finanţe.

 Într-o joi din viaţa de apoi

În cenuşia viaţă de apoi
Porni să cadă ploaia, de cu joi…
La cârciuma mizeră dintr-un sat
Veni mânat de vise iluzorii
Un foarte-obişnuit soldat.
Era banal, comun cum nu se poate
Şi nu avea nimic al lui anume,
Nici anii vârstei, nici trecut, nici nume,
Nici alte semne de identitate.
Purta sub uniforma descusută
O insondabilă necunoscută
Bău el ce bău rachiul prost
Amestec straniu între mort şi viu,
Căci mort era un univers anost
Şi vie patima pentru rachiu.
Iar mai bău soldatul ce bău
În echilibrul dintre da şi nu.
Într-un final, căzu cu fruntea-n masă
Învins de o invazie spirtoasă.
Soldatul, să îi spunem Ion,
Călător într-o lume mai plină,
Dăduse la vama beţiei
Întunericul pentru lumină.

Vorbind discuţii

E cruntă realitatea, anii-s duri
Şi ne-apărăm de ale lor ciocane
Cu fluvii de cuvinte în călduri
Care se varsă-n statice oceane.

Tangaje, rulii, se învolburează
Într-o oralitate fără rost,
În care şi deşteptul pare prost
Când vorbăria lui nimic crează.

Stăm ţintuiţi de mesele rotunde
Urechile prind fraze din eter,
Discuţii sterpe vin să ne inunde
Cu înţelesul strâmb şi efemer.

Se suprapun vocabule absurde
La radio şi la televiziuni,
Cuvântători stupizi încep să zburde
Şi, fără bază, ne promit minuni.

Nimeni pe altul nu îl mai ascultă,
Galimaţiile ne iau ostatici,
Prea mult prizonierat verbal, prea multă
Cacofonie, pentru anii ăştia statici.

Cei ce răcnesc mai tare îşi impun
Sordidul adevăr pentru o clipă :
Din fraze-dictatură nimic bun,
Nici o speranţă nu se înfiripă.

Iar noi, cei mulţi, buimacii spectatori,
Privim şi ascultăm ca surdomuţii
Cum hoardele de seci cuvântători
Ne anesteziază cu discuţii.

Darul de căpătâi

Poetul are-un dar de căpătâi
Care-l înalţă peste marea turmă :
Să fie, la ocazii, cel din urmă,
Sau să ocupe locul cel dintâi.

Când suferinţa depăşeşte pragul
Şi-ţi strigi revolta supărat pe viaţă,
Pe mine ai să mă găseşti în faţă
Ducându-ţi în vâltoarea luptei steagul.

Când nava nu mai poate să înfrunte
Furtuna care mătură oceanul,
Eu, cel din urmă am rămas pe punte
Să văd cum se salvează căpitanul.

Când nenorocu-n cleşti de fier te strânge
Şi de la soartă nu ai ce spera,
Vei auzi cum tainic, undeva,
Sunt primul pentru tine care plânge.

Când se împart pomenile meschine
În coşuri, pungi de plastic sau găleţi,
Mă ţin departe de înfigăreţi
Ca totul să n-ajungă şi la mine.

Când bolile se-abat peste sărmani
Când parte n-au de nici un ajutor,
Sunt cel dintâi dintre contemporani
Gata să le port crucea şi să mor.

Tot ce se-ntâmplă, mi se-ntâmplă mie
Tot ce vă doare, e durerea mea.
În mine, cel bolnav de poezie,
Mereu vă reprezintă cineva…

Vama sfinxului

La marginea drumului vieţii aşteaptă
Un Sfinx singuratic cu dinţii de secere.
El cere aceluia ce e în trecere
Un dar, o-ncercare, o faptă.

Acuma îmi vine şi mie, Oedipul,
Sorocul să dau un examen acolo.
Nu-i nimeni cu mine, şi proba e solo,
Clepsidrei rapid i se scurge nisipul.

Un dar cere Sfinxul cu mare stricteţe,
O dijmă de vreau să merg mai departe,
Iar darul ce-l fac, consistent şi aparte,
Sunt ani din a mea tinereţe.

Nu-l satură darul pe Sfinx şi insistă
Să-mi pună puterile la încercare
Aşa cum o face cu fiecare
La vama pustie şi tristă.

Şi el, controlorul de trafic, îmi cere
Să fiu fericit fără nici o pricină.
Atunci mă gândesc cum să scap de jivină
Iar fericirea prinde putere.

Acuma comite o faptă, îmi spune.
Atunci, curajos, îmi reintru în fire
Şi îl răpun, fulgerând din privire :
Faptă supremă între faptele bune.

Deschisă e calea care mă cheamă
Dar parcă durerea în suflet m-apasă.
Cu sfinxul acolo, la punctul de vamă,
Viaţa fusese cu mult mai frumoasă.

Efigie de semnale

Călărind o spinare de vânt
A venit într-o zi din pustie
O aromă uscată de sfânt,
De sihăstrie.

Mai târziu, prin aerul fiert,
Fără să-ntâmpine piedică
A ajuns pân-la mine o predică
Din deşert.

Zvon murmurat de rugăciune
I s-a adăugat numaidecât
Şi chiar veste de mare minune,
Ba mai presus de atât.

Lumina şi azi îmi aduce
Cu subtilitate eterică
O umbră uriaşă de cruce
Dintr-o biserică.

Si toate aceste semnale
Compun o divină efigie
Amestecându-se ferm şi egale
Într-o religie.